Adelina

În Săptămâna Mare ce a trecut, Adelina își păzea cele 2 oițe la marginea satului. Când am ajuns lângă ea, privirea ei s-a blocat. Se uita fix la mine și nu schița nici un gest. Aproape tremura.. Apropiindu-mă, am aflat motivul. Apărusem de undeva din umbră, din senin, și nu știa cu ce gând.. I se făcuse foarte frică de mine.

Am intrat în vorbă, am întrebat-o cum o cheamă, m-am prezentat și eu. După care, văzând că motivul meu acolo era într-adevăr doar de a face poze, s-a liniștit. A început chiar să zâmbească și să îmi povestească despre oițele ei și despre surorile mai mici. Ne împrietenisem instant, cum numai copiii știu să o facă, cu o inocență instantanee și o sinceritate care te copleșește.

Ne-am luat în final rămas bun, după doar câteva minute, dar parcă ne știam „de când lumea”.

Pe drumul meu înapoi spre mașină zâmbeam singur mulțumit de imaginea pe care o găsisem, o imagine atât de pură și de departe de lumea în care trăim mulți dintre noi acum, dar totuși atât de aproape de copilăria noastră a fiecăruia..
Abia atunci am realizat că nu oprisem deloc întâmplător: chemat de lumina blândă a apusului, o cărăruie din drumul principal mă scosese exact în capătul uliței Adelinei.. Acolo am găsit adevărul, acolo am găsit viața autentică și liniștea de care avem cu toții nevoie. Era la ea acasă, era acasă la Adelina. Dar cel mai important este că poate să fie în casa fiecaruia!

Trebuie doar să îți urmezi instinctul, trebuie doar să fii tu însuți.
E u S u n t E u C a r e S u n t !

Al vostru, Sebastiaen.